Împletită-n generații: lozia familiei Manea

„Când plouă, am nevoie de pantofi din piele și iau umbrela.”, constată aproape îngrijorați orășenii. „Când plouă, crește bine lozia.” – este afirmația axiomatică, poate chiar prorocitoare, pe care o cunosc toți membrii familiei Manea, din Rubelnița.

De ce prorocitoare? Deoarece anume cantitatea de lozie adunată în perioada imediat următoare dictează coloritul serilor ce urmează pe parcursul anului: vor confecționa împreună obiecte din lozie sau nu.

Transmiterea meșteșugului – perpetuum mobile

La o masă de vreo 5-6 metri, în satul Rubelnița, Soroca, câțiva copii îmbină utilul cu plăcutul, împletind fire de lozie, cu asiduitatea celor care cred că își făuresc destinul. Utilul rezidă în vacanță, cu zile lungi de vară, în care înserarea îi alungă mai târziu pe la case, plăcutul aparține împletitului în lozie. 

Sunt membri ai cercului „Sălcioara”, ghidați cu entuziasm și dedicație de către Lidia Manea, meșteră populară, care mânuiește lozia de parcă ar lega povești despre fiecare dintre obiectele create, dar mai ales despre viitorii lor proprietari.

Grupul de copii reprezintă pentru meșteră asigurarea continuității meșteșugului, pe care l-a îndrăgit de la tata.

„Panerele pentru poamă, din cele mari, tata le împletea. Gardul nostru din nuiele tot tata l-a făcut, combinat cu poarta. Până și ieslea vacii era din nuiele. Ce-i drept, adesea folosea diverse nuiele, cum ar fi cele de coacăză de pădure, nu dispunea de lozie. Niciun efort nu era cruțat, pentru aspecte utilitare, dar și pentru a înfrumuseța casa,, nu tindea să comercializeze.”, își amintește cu drag interlocutoarea.

Totuși, meșteșugul l-a învățat mai târziu, de la Ocolul Silvic Soroca, în cadrul căruia funcționa un atelier. Lozie, pe vremea tinereților dumneaei, cât duce trenul! Mobilier și coșuri constituiau meniul de bază al atelierului. Cele deprinse nu le-a ținut niciodată doar pentru sine. Dărnicia Lidiei Manea se manifestă nu doar în calitatea lucrărilor etalate la diverse expoziții, în muzee, solicitate de sute de persoane, dar și prin faptul că transmite meșteșugul altora. Drept caz excepțional poate fi calificată vizite unei rusoaice din regiunea Sverdlovsk, care a văzut-o pe Lidia și lucrările ei în ziarul „Realitatea” din Soroca, adus de un cunoscut drept ambalaj pentru niște produse. Soție de pădurar, cu nuiele în arsenal, s-a aprins de această dorință și a venit în Moldova, unde a căutato pe Lidia și a învățat de la ea arta împletitului în lozie… Și nu a fost unica.

Vreme trece, idei noi vin

Actual, după mulți ani de la închiderea întreprinderii, și-a perfecționat măiestria și a extins semnificativ lista de obiecte confecționate.

Presupune că a confecționat poate chiar și un milion de unități, mai ales luând în calcul comenzi mari, din ajunul sărbătorilor sau de la agenți economici, care tind să folosească lucruri tradiționale, din materiale naturale. Verosimil, mai ales când își amintește cum încă în etapa atelierului de la Ocolul Silvic, fiind în concediu de maternitate, mai oferea câte o mână de ajutor colegilor… o mână cât 11 planuri lunare, productivitatea dumneaei fiind de invidiat și apreciată prin diverse premii decernate.

Din cele trei concedii de maternitate, a ieșit mai doctă în ale împletitului și cu trei discipoli proprii. Copilăria și adolescența copiilor a decurs sub semnul unei colaborări, tare și, totodată, flexibilă, precum lozia.

Actual, patru membri ai familiei împletesc în lozie: soțul Lidiei – Nichita, feciorul – Mihai și una dintre fiice – Rodica, precum și nepoții, care se implică fiecare cum poate pentru diverse operațiuni din șirul de prelucrare a loziei.

Din crâng – în mâini dibace

„Lucrul cel mai dificil este  pregătirea materialului. Aș putea spune că reprezintă cea mai mare parte a muncii. Să începem de la faptul că lozia este răsădită. În primii trei ani, dă roade foarte modeste și acestea – crengi, practic inutilizabile pentru crearea obiectelor.

În următorii, calendarul toamnei se completează cu acțiuni menite să aducă materia primă la starea necesară. După primul îngheț, se colectează lozia, snopuri bunișoare sunt încărcate și duse acasă. Lozia colectată se prelucrează prin fierbere. O fierbem o zi întreagă, într-un cazan enorm, de vreo trei metri.”, explică interlocutoarea.

Procesul decurge în continuare, trecând încă prin câteva etape. După fierbere, se curăță, se cojește, urmează sortarea după grosime. Cea mai groasă este despicată, cu un cuțitaș special, în părți egale. Toate nuielile sunt uscate și depozitate, obligatoriu în locuri ferite de umezeală, inclusiv ceață, ca să nu mucegăiască.

„Nemijlocit înainte de a confecționa ceva, înmuiem lozia în apă, apoi – o trecem prin strung, din care o scoatem fâșii subțiri, tocmai bune de prelucrat.”

Din ce știe dna Manea, este etapa la care mulți decid dacă rămân sau nu în meserie: multă apă, multă umezeală, multă murdărie, pentru a obține nuiaua bună de împletit. În mănuși – greu de lucrat, fără mănuși – se murdăresc mâinile. Îndrăznim să credem că v-ați prins pentru care dintre variante optează familia Manea.

Noi prelucrăm și tot noi producem

Lipsa materiei prime i-a lăsat pe mulți alți meșteri fără ocupație sau i-a trecut lejer și sigur către coșuri din hârtie. Familia Manea nu se lasă în voia sorții și crește singură lozia. Pe toate terenurile deținute, este plantată lozie.

„Acolo unde au fost mereu plantații, sunt deja bătrâne, trebuie reînnoite. Noi am ocupat tot pământul pe care îl avem pe deal, inclusiv în satul vecin. Nu ne ținem mândri și am rugat cunoștințe, care au măcar un petec de pământ, mai ales înmlăștinit, să planteze și ulterior să ne vândă plantele.”, precizează meșterii. 

Toate provocările devin neînsemnate, când se strâng la adevărate șezători în sânul familiei, și patru meșteri populari dau formă ideilor lor. Se întâmplă cu precădere atunci când au comenzi în volum semnificativ, căci sunt săritori la nevoie, nu se tem de lucru și adoră creațiile noi.

Palmaresul Lidiei Manea, membră a Uniunii Meșterilor Populari din Moldova, și al familiei este completat cu lucrări atât de diverse, încât ochiului nu-i vine a crede că nuiele acestea pot fi atât de flexibile. Analogul de la biserică poartă amprenta mâinilor dibace, precum și unele chipuri sfinte din icoane au fost înrămate anume împletind lozia, Lumânarea Recunoștinței din Soroca capătă aspect naturalistic în lozie, clopoței, jucării, brazi împodobiți, clopoței, lampe, păpușe, animale, flori și vaze, nemaivorbind de mii de coșuri, care „cresc” mai întâi pe pământurile prelucrate de familia Manea, apoi în mâinile lor. Multe case și-au îmbogățit aspectul grație unor balansoare, care te leagănă spunând povestea străvechiului meșteșug, taburete, mese, pe care și bucatele par mai calde, mai bune, mai de casă. În mod deosebit sunt solicitate sticlele îmbracate în lozie. Alta e că temperaturile toride din această vară îi cam îngrijorează și mulți din cei care și-au dorit un balansoar au rămas fără el: în lipsa umezelei, lozia nu prea a crescut. Îngrijorarea pentru aspecte naturale reconfirmă legătura meșteșugului tradițional cu natura și înțelepciunea populară amintește încă o dată despre responsabilitatea noastră față de mediu, despre atenția cuvenită schimbărilor climatice.

„Lozia este foarte vechi meșteșug, poate încă de la Adam și Eva. Există legende, care afirmă că au făcut un coș din lozie, ca să adune pești.”, afirmă meștera.

Discutabil dacă versiunea se integrează în relatările biblice veridice. În orice caz, familia Manea din asta încearcă să facă rai – din ce ai, iar ei au lozie și dibăcia de a o împleti în toate formele posibile.

În loc de epilog, tivirea

Cea mai mare atenție se acordă bazei: „Ce folos de o lucrare frumoasă, dacă fundul coșului, să zicem, este slab?…”, întrebare retorică adresată în timpul discuției, care asigură că atât în casa soților Manea, cât și în studioul de creație responsabilitatea pentru cele create este aspect indiscutabil.

Or, bordurarea, altfel spus încheierea marginii, buzei constă în îndoirea, împletirea și blocarea capetelor rămase ale părușilor (vergelor verticale) pentru a forma o bucșă sau o margine rigidă, curată și stabilă. 

De la caz la caz, precum făceau în copilărie, membrii familiei pot face singuri o lucrare, dar se și ajută unul pe altul. În mare parte, fierberea loziei pentru pregătire revine stăpânului casei:  tăierea loziei, fierberea, cojirea, despicarea și strunjirea nuielelor. Unii – fixează baza, altul – anexează fâșii, conceptualizarea, în orice caz, depinde foarte frecvent de ideile Lidiei Manea. Dumneaei recunoaște că mizează pe creativitate: „Îmi imaginez obiectul tridimensional și încerc. De obicei, se primește.”

Lăsând și noi imaginația să zboare, depănăm firul vorbii ca o lozie mlădioasă, dar rezistentă.

Dacă ai pune firele lungi de lozie ca să creezi cărări improvizate, pe ele ar merge către inimile oamenilor lucrările efectuate de Lidia Manea, ar fi etalate abilitățile pe care le-a format celor dornici, s-ar regăsi destinațiile parcurse de lucrări.

Împletitul în lozie, care demult a depășit în sânul familiei Manea etapa de hobby, fiind o ocupație de bază, agreată și practicată de toți, leagă nu doar firele tari, dar și membrii familiei, patru dintre ei fiind meșteri populari.

Dacă citiți acest material din alt capăt al lumii, situație ușor realizabilă astăzi, păstrați undeva coordonatele familiei despre care am depănat istoria împletită în lozie, în caz că vă molipsiți cu adevărat de meșteșugul pe care îl practică, aveți unde vă adresa pentru rețeta unor lucruri coborâte din eternitatea satului.

Autoare: Mariana Ionel