Război cu plictiseala – țesutul ca ocupație modernă

Deși coboară din file de istorie, sunetul războiului de țesut pornit la treabă este o obișnuință în unele gospodării – fundal pe care decurg lucrurile, refugiu din lumea modernă, fără a neglija importanța oricăror vremuri. Ritmic, unic și foarte caracteristic, zgomotul produs prin alternarea sunetelor făcute de piesele din lemn și mișcarea firelor se asociază și cu tabloul ulterior creat – culori înșiruite în lucrări inedite.

Exact așa sună întâlnirea cu Svetlana Paladi – meșteră populară, din satul Musteața, raionul Fălești, care își trece, subtil, dar sigur, firele prin toate etapele, până ajunge să bucure ochiul dornic de frumos cu lucrări țesute, după obiceiul străbun.

Nici nu-i de mirare, că acest sunet este asemenea unui ecou străvechi, existența țesutului pe aceste meleaguri încă din neolitic fiind confirmată de surse istorice, practicarea torsului și țesutului fiind atestată și prin descoperirile arheologice din spațiul dintre Prut și Nistru (inclusiv din celebra cultură Cucuteni-Tripolie), în cadrul cărora au fost găsite  dovezi solide că fibrele textile erau prelucrate, completate de descoperirea greutăților pentru războaiele verticale de țesut.

Din vechime – în casele de azi

Continuitatea meșteșugului asigurată adesea de necesitate, după cum afirmă și protagonista, are relevanță și actual, chiar dacă s-au deplasat semnificativ accentele de pe „nevoie” pe „alegere, plăcere”.

„Altădată, femeile țeseau din necesitate, modul de trai și specificul anotimpurilor presupunea diverse nevoi, obiecte utilitar-decorative umpleau locuințele, spațiile ocupate de oameni. Conform tradiţiei populare, fiecare gospodină trebuia să ştie să ţese, să croşeteze şi să brodeze pentru a îmbrăca membrii familiei, pentru a împodobi casa, a organiza gospodăria, a pregăti zestrea copiilor, etc. Necesitățile stringente nu mai sunt valabile, căci găsim deja orice în comerț. Totuși, cine a pus vreodată mâna pe un lucru țesut, numaidecât va pune și ochiul pe el în viitor. Sunt atâtea motive pentru care am decis să mă îndeletnicesc cu țesutul!”

Svetlana Paladi ne mărturisește că și-a dorit mereu enorm să învețe a țese, dar parcă îi scăpau printre degete ocaziile.

Cea mai grea etapă a fost decesul prematur al mamei sale, despre care își amintește că țesea: „Am văzut la ea țoluri, rumbe, am admirat-o în proces. Unicul moment, pe care nu am reușit să-l observ a fost etapa inițială – urzeala. Presupun că o făcea în timp ce eram plecați la școală… Din căsuța cu două camere, iarna, în una ne înghesuiam noi, iar în cealaltă – trona războiul de țesut.”

Stativele, astfel îi zice războiului de țesut Svetlana, denumite cu drag, printr-un regionalism răspândit îndeosebi în zona rurală, ocupau loc de cinste nu doar în casa copilăriei sale, dar și actual, în gospodăria din Musteața, amplasarea lor bifând încă o dată importanța îndeletnicirii.

În clipele în care nu-i prin ogradă, o găsim pe Svetlana într-un hol destinat stativelor, adăpostite de casa dumneaei, după ce timp îndelungat încerca să le camufleze în sarai, așa-zisa căsuță mai mică, pe care obișnuiesc să o aibă mai mulți dintre moldoveni.

Stativele au navigat de cum a conștientizat că este o ocupație pentru totdeauna și că este mult mai ușor să-i rezerveze un loc predestinat în casă, decât să tot „treacă strada” către celălalt spațiu. Unde mai pui că și soțul dumneaei s-a împrietenit în mod serios cu unealta, contribuind prin implicare la producerea stofei, când învelește ață, își conjugă eforturile, tot dumnealui îi pregătește țevile, pe care se pune ața, împreună, zic dumnealor, și-i mai vesel, și mai ușor, și mai repede.

Când soarta te găsește țesând…

Zilele acestea, toată atenția și eforturile dumneaei sunt canalizate la realizarea unui peștiman, pentru o prietenă din Norvegia. De fapt, nu-i o prietenă oarecare, este femeia care i-a oferit în dar primul război de țesut, o româncă din diasporă, cu care realizase împreună un curs de țesut.

Debutul l-a consemnat prin două ștergărele, urzea repetat, căci i se rupea ața…

„Acum patru ani, în plină pandemie, după ce mi-a fost știrbită repetat speranța de a învăța să țes, căci o vecină, care cunoștea arta și se pregătise să mi-o transmită, decedase, am dat pe canale românești de un curs online de țesut. Nici clipa, nici entuziasmul cu care am fost instruite nu le uit. Meșteri de peste Prut, Diana Neagu și Nelu Dumitrescu, au împărtășit cu formabilele toate tainele îndeletnicirii. Mă chinuiam pe atunci cu niște stative vechi, mari, din adunătură, greu mi se primea, iar colega de curs, originară din Brașov, impresionată de asiduitatea și dorința mea, a decis să-mi dăruiască un război de țesut în toată legea.”, își amintește cu drag Svetlana.

Au urmat traiste și un peștiman de Vlașca, apoi catrințe și alte obiecte, care treptat completează arsenalul, căci, spre marea bucurie a tuturor promotorilor tradiționalului, obiectele țesute capătă tot mai multă popularitate, iar comenzile vin din diverse colțuri ale țării și de peste hotare.

La începuturi, și-a luat timp pentru a studia la Muzeul de Istorie și Etnografie „Lazăr Dubinovschi” modele de catrințe, între care și una extra subțire, care nici nu este expusă în săli, primele catrințe le-a făcut după modelul din costumul Sofiei Vicoveanca, donat muzeului, cu torsul dinainte, foarte subțire, lucrate impecabil.

„În mare parte, primele comenzi de brâie au fost solicitate de fete din Șezătoarea Basarabiei, care și-au asortat complet cămășile conform datinii străbune. Apoi, grupuri de fete de prin Glodeni, de la Hîncești, un ansamblu din Chișinău și-au dorit catrințe, pentru ca ieșirile în scenă să corespundă repertoriului. Le preferă pe ale mele, căci, modalitatea prin care le țes le oferă rezistență mai mare, cu firul în patru, nu în două, și doar din lână, fără ață, nu se întind nici dacă te așezi des în ele.”

Suedia, Germania, Franța, Italia, România – șirul țărilor pe unde călătoresc lucrările protagonistei o entuziasmează și mai mult, iar când s-a întâmplat să vadă și pe scene de la festivaluri elemente țesute de dumneaei, dorința de a transmite tradiția și mai mult îi ocupă inima.

Drept că nu prea are cui, deși propune să instruiască copii, tineri, fără vreun interes financiar, voluntar, doritori nu prea se găsesc. Ne povestește că propunerea către gimnaziul din localitate tot nu și-a găsit ecou de răspuns.

Fir cu fir, pentru dăinuirea tradiției

Între timp, urzeala continuă, fără a pierde speranța dăinuirii: „Firele longitudinale se pregătesc și se măsoară pe un urzoi, stabilind lungimea și lățimea pânzei. Apoi, montăm pe sul, ceea ce asigură fixarea urzelii pe sulul de pe războiul de țesut. Urmează năvădirea, care constă în trecerea ordonată a firelor de urzeală prin ițe și prin spată. Deja țeserea propriu-zisă, bătătura, este operațiunea prin care se face încrucișarea firului transversal (bătătura) printre firele de urzeală și tasarea cu spata.”, explică rânduiala îndeletnicirii străbune Svetlana.

Din 20 de metri de urzeală, se primesc circa 17 metri de brâu. Lungimea lor în zile arată în felul următor: două brâie, căci este mult mai potrivit să se facă câte două odată, se realizează în două-trei zile. Pentru fiecare brâu, este bine să fie pregătiți peste trei metri de urzeală. Termeni care poate ne sperie pe unii, mai puțin prieteni cu migala, dar Svetlana are un singur comentariu: dacă ar avea timp liber, ar țese toată ziua: „Am o sumedenie de idei!”

Chiar și meșterii cu experiență recunosc dibăcia făleștencei. Recent, a pregătit un opreg de Banat, care a completat o ținută reprodusă de o designeră după modelul de costumul al Reginei Maria, autoarea adresându-se la Svetlana în urma recomandărilor dnei Varvara Buzilă, etnografă și muzeografă, unanim recunoscută.

Pe parcursul acestor ani, și-a găsit și sursă de materie primă, care în mare parte este fabrica de covoare din Ungheni, de unde procură lână. Alta este că ar prefera mai multe culori aprinse, cum ar fi un galben potrivit pentru un tricolor, dar aici, la fabrică, lâna se produce potrivită pentru covoare. Alteori, aduce și din România, lână cu bumbac, căci fetele vor adesea catrințe cu bumbac, mai fine, mai ușoare, mai flexibile și mai rezistente. Lucrările capătă aspect frumos și grație culorilor, dar și uzoarelor: are torbe atât în alb-negru, cât și în dungi sau roșu-negru, catrințele drepte concurează cu cele încrețite, purtate cu entuziasm de cele care le comandă, brâiele sunt asemeni unor legături dintre trecut și prezent, punte dintre oameni și către un viitor, în care tradiția mai are loc de cinste.

Cu referire la promovarea obiectelor pe care le confecționează, mărturisește că cea mai bună publicitate sunt expozițiile, participare la acestea fiind o ocazie de a-și prezenta lucrările, de a fi observată, de a obține credibilitate.

Mâinele țes, gândul urzește planuri de viitor

Un gând, care îi neliniștește cotidianul, se îndreaptă la creșterea viermilor de mătase, căci este convinsă că s-ar primi ața mult mai fină, mai trainică. Declară că n-a fi mare greutate să-i crească și pe aceștia, doar să se asigure că are o plantație de dud, pentru hrană.

„Acum, chiar de o plăcere să țeși: totul este mai performant, ițele metalice, nu din ață, spata – metalică, nu din stuf ca altădată… Ușor fac marginea la catrințe dublă.”, asigură meștera.

Cu adevărat, țesăturile confecţionate manual se deosebesc radical de orice tip de produse industriale, începând de la originalitatea facturală și continuând cu cea cromatică, ornamentarea excluzivă, măiestria cu care sunt create și în mod special, prin multitudinea de variante locale.

Important este să nu încâlcim ițele, nici cele reale din țesut, nici cele din zicătoare, punând accent pe valoros și autentic, iar războaie să avem doar din cele care aduc pace – câteva bucăți de lemn, iscusit aranjate, fire care trec lin printre ele, ca scurgerea vremii, siguranța că tot ceea ce produce acest sunet este nu doar frumos, dar și trainic.

Autoare: Mariana Ionel