„Busuioc la naștere, busuioc la moarte” – imaginea florilor în tradițiile populare

Uneori doar cu imaginea, alteori cu aroma și gustul, florile și plantele în general, sunt prezente prin diverse elemente ale datinii populare. Fără intenția de a descrie exhaustiv subiectul din punct de vedere al cercetării, vă invităm la o scurtă incursiune în ceea ce ne descriu informatorii noștri – persoane de cultură din diverse localități, preponderent din nordul țării.

Busuioc la naștere, busuioc la moarte…

La biserică, unde marea majoritate a moldovenilor își consemnează cele mai importante momente din viață, busuiocul ocupă loc de cinste, simbolizând curățenia și puterea. Mai exact, puterea de a ține departe răul de creștin, de utilizatorul practicii. Astfel, plantă văzută în popor sacră și ritualică, este considerată și  apotropaică – căreia i se atribuie puterea de a îndepărta răul.

Părintele Anatol Sîrghi, Costuleni, Ungheni: „Busuiocul se folosește în practica religioasă de mult timp. Pentru mine, este memorabilă o legendă, pe care mi-a povestit-o mama: Cea mai frumoasă fată din sat, la plecarea iubitului în armată, foarte departe, punea o crenguță de busuioc sub pernă, ca să-și viseze tânărul iubit, plecat departe, la armată. Răspuns la scrisori nu primea, iar grija se amplifica, până într-o zi în care a visat o lumină mare, prevestitoare că iubitul va reveni, fapt care s-a și adeverit. Busuiocul simbolizează, astfel, și credința, și speranța , și dragostea.  Este folosit nu doar în Moldova, dar în mare parte din spațiul creștin-ortodox, mai ales în tradiția bizantină. Tradiția folosirii busuiocului în biserică provine din ritualul bizantin (grecesc) și este comună pentru țări precum România, Grecia, Cipru sau Bulgaria.” 

Expresia consfințită de Vasile Romanciuc în poezia, care atât de laconic înscrie viața omului între două fire ale plantei aromate, este confirmată și de spusele altui slujitor al altarului. 

Părintele Maxim Teacă, paroh al bisericii „Sfinții Trei Ierarhi”, Fălești, menționează că busuiocul este utilizat atât la prima scaldă, în timpul botezului pruncilor, cât și ulterior în mai multe circumstanțe:

„Avem două surse. căi de transmitere a adevărului, a informațiilor în cadrul bisericii: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, transmisă prin viu grai, din tată în fiu, cum s-ar zice. Iată tradiția amintește despre utilizarea busuiocului. „Busuioc la naștere, busuioc la moarte…”. Utilizat la Taina Botezului, este prezent și la cununie, și la înmormântări. Tot busuiocul servește la stropit cu agheasmă, deși nu este un element indispensabil, dar este plăcut și conturează imaginea de vechime a practicilor creștine. Nu este considerat de biserică o floarea sfințită în sine, dar are statut de plantă liturgică, datorită asocierii sale cu momente din istoria creștinismului.” 

O tradiție populară relatează că busuiocul ar fi crescut pe locul unde Sfânta Elena a descoperit Crucea lui Hristos. Această povestire nu se găsește în Biblie și nu constituie o relatare istorică demonstrată, dar pare a fi un argument în favoarea plantei aromate.

Mănunchiul de busuioc folosit de preot exclusiv ca instrument liturgic pentru a stropi credincioșii, casele și obiectele cu apă sfințită este numit în multe regiuni sfeștoc.

Datorită calităților sale antibacteriene, busuiocul ajută la menținerea prospețimii aghesmei pentru o perioadă lungă, ferind-o de alterare. Este și simbol al virtuții: teologii, precum Sfântul Nicolae Velimirovici, arată că parfumul puternic al busuiocului simbolizează „buna mireasmă a Duhului Sfânt” și sufletul omului drept. (doxologia.ro)

Flori stilizate, abundență în port și tradiții

Maria Ciobanu, meșteră populară, originară din Catranîc, Fălești, predă arta acului la Palatul de Cultură Bălți, împătimind tânăra generație de broderie tradițională.

„Pe portul popular, busuiocul este reprezentat, dar foarte stilizat.  Din cauza tehnicilor de cusut pe pânză (în trecut prin număratul firelor), forma plantei este stilizată. Ea nu arată exact ca o crenguță realistă de busuioc, ci este reprezentată sub formă de mici ramificații cu inflorescențe geometrice, confundându-se deseori pentru un ochi neavizat cu alte flori sau ramuri mici.

Apropo, nu este singura sa utilizare. Să ne amintim că este parte a unor rețete deosebite. În unele localități, este pus la fundul oalei la prepararea sarmalelor, la prepararea borșului acru, drept că vorbim despre busuioc roșu, nu de cel verde.

De dragul adevărului, merită să menționăm că și alte flori își găseau și își găsesc încă locul în viața omului. Iată vâzdoagele (zise și ocheșele, și crăițe) tot erau frecvent prezente. Chiar și în părul fetelor, anume al fetelor, că știi bine că femeile căsătorite nu umblau eja cu capul descoperit. Atât mirosul puternic, cât și culorile vibrante, dar mai ales rezistența pe care o manifestau de a-și păstra îndelungat prospețimea le oferea statul exclusiv.

Unele dintre tradiții sunt încă vii, altele au cam apus. Prin anii 1985, îmi amintesc de nunți cu toate tradițiile prezente. Dacă este să rezumăm doar la flori, acestea erau atât la vornicei în pălărie, cât și la sticla cu vin din care se serveau cei invitați, până și la caii cu care se duceau vorniceii să invite oaspeții la nuntă. Buchetul miresei era doar din flori vii.”

Materialele Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală, aduc dovezi în favoarea ultimei declarații, completând-o. Așadar, busuiocul și bărbiuța (merișorul) erau plantele de bază utilizate pentru vornicei – cavalerii de onoare și druște – domnișoarele de onoare.

Cât despre florile de mușcată și de iasomie, în satele moldovenești, fetele prindeau flăcăilor în piept flori vii de mușcată roșie sau roz, luate din ghivecele de la fereastră, sau crenguțe de iasomie și izmă (mentă), legate cu un fir de ață. Iar dacă nunta avea loc iarna, când nu existau flori proaspete, se foloseau crenguțe verzi de brad, de cimișir (merișor) sau flori uscate (imortele), păstrate special pentru acest eveniment (Buletinul Științific al Muzeului, Etnografie şi Muzeologie, Serie nouă, nr.13 din 2013).

Covoare, scoarțe, rețete – toate înflorate

Continuând firul vorbei despre busuioc și alte flori cu poziție privilegiată în datina străbună, Svetlana Banaru, muzeografă, Muzeul de Istorie și Etnografie din satul Sofia, raionul Drochia, precizează că nu lipsea din crâșma nașilor de botez, care legau darul cu flori, iar printre ele în primul rând busuioc, cu care se împodobesc până și coarnele boilor şi ale plugului purtat de urători.

„Mulți dintre cercetători afirmă că florile pe portul popular au fost preluate fie de la alte regiuni, fie de la alte popoare. Chiar dacă așa au decurs lucrurile, s-au întâmplat destul de demult și sunt deja asimilate ca tradiție locală, consider. Cea mai simplă și de la suprafață explicație este că le plăceau femeilor florile. De acolo, prezența trandafirului pe covoare, pe prosoape, scoarțe, etc.

Pe covoarele pe care le avem din regiune adunate în muzeu, sunt reprezentați trandafir buton, trandafir stilizat. Pe covorul supranumit „Coroana împăratului”, prezent între exponate, câmpul central conține trandafiri, butoane, frunze, ramuri și motivul principal al coroanei țesute în oglindă, fiind o compoziție florală de proporții mari din diferite flori, dispuse opus sau în oglindă.

Pe covoare, trandafirul este trandafir. Pe prosoape, este stilizat. Puteți admira în colecția noastră prosoape inclusiv cu buchete de flori, cu multiple alte flori, în afară de trandafiri. Bujorul, de exemplu, în folclor, simbolizează frumusețea, vitalitatea, vitejia și demnitatea bărbătească. După cum în expresii există „roșu ca bujorul”, care asociază floarea cu obrajii îmbujorați și sănătatea, la fel bujorul reprezentat pe suprafețe ne amintește de primăvară, semnifică căsătoria, fertilitatea, belșugul, onoarea, frumusețea. Motivul bujorului s-a răspândit în covoarele basarabene îndeosebi la începutul secolului al XX-lea.”

Dacă am pomenit despre alte flori pe covoare, atunci, este momentul să introducem în scenă covorul cu două lilii de la Pelenia, Drochia.

Tamara Grumeza, fostă educatoare, satul Pelinia: „Se consideră că la noi în Pelinia a apărut pentru prima dată covorul cu Lilii. Este covorul satului, poate undeva mai departe se mai fac, dar nicăieri în împrejurimi nu se țes asemenea covoare. Toate gospodinele aveau flori de cameră, între care și Cala, numită popular lilia, floare îndrăgită, redată prin țesut.”

Alexandra Pripa, fostă bibliotecară și muzeografă, satul Pelenia: „Până și denumirea acestor meleaguri comportă semnificații legate de vegetație: aici, unde este poziționat acum satul Pelinia, au fost lanuri de pelin și peliniță, de unde și toponimul.”

Svetlana Gureanu, directoarea Muzeului de Studiere a Ținutului Natal din satul Pelenia, raionul Drochia: „Florile erau destul de importante și în aprecierea statutului. De exemplu, chiar recent, pe axa istorică, în a doua jumătate a secolului XX, fiecare gospodină trebuia să aibă covor cu două lilii, putea să conțină și alte flori, dar aceasta era principala. Fiecare se străduia să-și țese, acum, avem mai mult din cele moștenite cu flori. la muzeu, avem trei covoare cu lilii. Trandafirii pe covoare sunt ceva mai nou. O altă floare reprezentativă este trandafirul, foarte răspândit în ornamentica textilă. În secolele XIX–XX, trandafirul a devenit unul dintre motivele dominante ale covoarelor moldovenești. Acesta este întâlnit în compoziții florale, buchete și chenare decorative. Popularitatea trandafirului reflectă atât preferințele estetice ale comunităților, cât și circulația modelelor ornamentale între regiuni.”

Covorul cu lilii din Pelinia este o capodoperă a artei populare moldovenești și reprezintă un model de covor tradițional autentic, specific satului Pelinia din nordul Republicii Moldova. Localnicii și meșterii mari din zonă îl consideră mândria și simbolul identitar al comunității, mărturisind că acest design cu flori de lilii (crini sau liliac în grai local) a apărut pentru prima dată chiar în Pelinia și nu se mai țese nicăieri în împrejurimi în aceeași manieră. Covorului îi este specific un design și o cromatică impunătoare: modelul se remarcă prin motive florale bogate, unde floarea de lilii (crinul sau liliacul) ocupă locul central. De regulă, elementele florale viu colorate sunt evidențiate pe un fundal negru sau închis la culoare, încadrate de chenare geometrice sau vegetale tradiționale.

Simbol, mai presus de simboluri, nume pentru eternizare

Nu doar covoarele și prosoapele comportă trăirile transpuse ca flori, În heraldica Republicii Moldova există și reprezentarea unei roze cu cinci petale.

Aceasta apare pe scutul central al Stemei de Stat, alături de capul de bour, stea și semilună.

Cert că roza heraldică nu trebuie identificată automat cu trandafirul ca floare națională.

Elena Grincu, șefa Centrului de Cultură Pîrlița: „În cadrul centrului, activează Formația Folclorică „Țărăncuța”. Costumele pe care le poartă copiii, membri ai formației, corespund vârstei lor. Au brodate flori, anume trandafiri, pe cămăși, și pe râuri, ceea ce reprezintă legătura om-natură, exprimă dragostea de familie, primele sentimente de îndrăgostire. Un alt element, la care merită să oprim atenția sunt florile pe care le prind fetele în păr, după datina străbună: fetele ieșeau la evenimente cu capul dezgolit, demonstrând podoaba capilară și fiind o confirmare a faptului că-s fete mari, necăsătorite încă, spre deosebire de cele măritate, care prindeau părul deja. O etapă de trecere ar fi nunta: la nuntă, cununie: Florile sunt vedetele ritualului. Năframa sau valul miresei este împodobit cu coroniță de flori, adesea din bujor sau flori de lămâiță. Florile de cireș sau de măr simbolizează tinerețea și fertilitatea. De asemenea, „flăcăii și fetele de onoare” poartă în piept flori speciale prin care își asumă rolul în nuntă.”    

La Drochia, Ansamblul Folcloric „Busuioc” poartă cu cinste numele asumat de aproape patru decenii. Galina Pavalencu, conducătoare artistică, amintește că au ales denumirea pentru că este floare purtătoare de noroc, floare folosită zilnic, dar și venerată. Fiind o formație folclorică de adulți, își poartă cu cinste numele, acasă și pe la festivaluri la care merg.

Nici creațiile literare nu duc lipsă de flori în abundență, „Trandafir de la Moldova” fiind ușor îngânat, „Busuioc moldovenesc” – cântec din repertoriul interpretului Nicolae Sulac, în care busuiocul este un motiv vegetal reprezentativ pentru tradiția populară.

Cunună peste opera succintă, cu aromă florală, concluzia care se cere rezidă în faptul că în tradiția moldovenească, florile nu au doar un rol decorativ, ci poartă semnificații profunde, ritualice și spirituale, fiind prezente în toate momentele importante ale vieții omului (naștere, nuntă, înmormântare) și în sărbătorile de peste an. Ele fac legătura între lumea pământească și cea cosmică, fiind simboluri ale fertilității, purității și renașterii.

Autoare: Mariana Ionel