Radiografia subzistenței administrative. De ce amalgamarea este singura cale pentru satele Republicii Moldova în drumul spre UE

Privind înapoi la cei 35 de ani de independență, constatăm că Republica Moldova a suferit de un „paradox al vecinătății”: am menținut primării în aproape fiecare sat pentru a fi aproape de cetățean, dar, în lipsa resurselor, aceste instituții au devenit adesea simple ghișee de eliberat certificate, incapabile să asigure dezvoltarea reală.

În anul 1998, Moldova a făcut un pas curajos prin implementarea reformei județelor. Inspirat din modelul României și al altor state europene cu tradiție democratică, acest sistem a redus fragmentarea prin crearea a 9 județe (plus unitățile teritoriale autonome).

Această perioadă a început să dea roade vizibile în termeni de eficiență bugetară. Consolidarea resurselor la nivel județean a permis o planificare strategică a infrastructurii regionale, eliminând suprapunerile inutile de funcții. Totuși, în 2003, acest progres a fost retezat brusc din rațiuni strict politice, sub pretextul unei „apropieri de oameni”, dar cu scopul real de a restabili un control politic mai granular asupra teritoriului.

Revenirea la cele 32 de raioane în anul 2003 a marcat întoarcerea la un sistem greoi și ineficient. Acest „Nivel II” de administrație a devenit, în timp, o gaură neagră bugetară. În prezent, constatăm că raioanele consumă resurse imense doar pentru propria întreținere — salarii pentru aparate administrative, clădiri și logistică — fără a deține competențe clare sau venituri proprii substanțiale.

Spre deosebire de Polonia, unde districtele (powiat) au responsabilități bine definite în educație și sănătate, raioanele din Moldova au rămas adesea simple curele de transmisie pentru transferurile de la bugetul de stat, lipsite de autonomie reală.

Conform rapoartelor Guvernului Republicii Moldova, întreținerea aparatului unui consiliu raional (salarii, birouri, transport, utilități) costă, în medie, între 10 și 20 de milioane de lei anual, în funcție de mărimea raionului. Peste 70-80% din bugetul propriu al unui Consiliu Raional este direcționat către plata salariilor funcționarilor de nivelul II. Conform datelor bugetare pentru 2024-2025, cheltuielile medii de întreținere a unui singur angajat din aparatul raional se ridică la aproximativ 200.000 – 270.000 de lei pe an (incluzând salariul brut și cheltuielile logistice aferente postului).

Aproximativ 95% din banii gestionați de raioane sunt, de fapt, „transferuri cu destinație specială” de la Guvern pentru educație și asistență socială. Raionul doar „mută banii” dintr-un cont în altul. Din veniturile proprii (taxe locale), un raion rămâne, după ce plătește salariile șefilor și funcționarilor, cu o sumă infimă pentru drumuri sau spitale — adesea sub 5-10% din buget.

Dacă eliminăm veriga raională și oferim resursele direct unor primării consolidate (amalgamate), cetățeanul ar vedea mai mulți bani în proiecte și mai puțini în fotolii de vicepreședinți de raion.

Amalgamarea propusă de Guvernul actual, care se desfășoară voluntar în perioada 2024-2026 reprezintă trecerea de la fragmentarea administrativă la consolidarea resurselor, fiind un proces prin care mai multe localități mici se unesc voluntar pentru a forma o unitate administrativă viabilă.

Această reformă urmărește transformarea primăriilor din simple instituții care consumă bugete pe salarii în entități capabile să atragă fonduri europene și să gestioneze proiecte majore de infrastructură. Guvernul stimulează acest proces prin alocări financiare directe pentru localitățile care aleg unirea, garantând salarii mai mari pentru specialiști și investiții prioritare în drumurile care leagă comunitățile amalgamate.

Estonia este, probabil, cel mai relevant exemplu pentru Moldova. În 2017, au finalizat o reformă radicală care a redus numărul municipalităților de la 213 la 79. Guvernul estonian a stabilit un prag minim de 5.000 de locuitori pentru o primărie, considerând că sub acest număr este imposibil să oferi servicii de calitate. La fel ca în Moldova, au oferit granturi de fuziune. Cei care s-au unit voluntar au primit bani dubli față de cei care au așteptat amalgamarea forțată.

Spre deosebire de noi, Lituania a optat pentru un model de municipalități foarte mari încă de la începutul anilor ’90. Au doar 60 de municipalități pentru o populație similară cu a noastră. Datorită dimensiunii lor, primăriile lituaniene au o putere politică și financiară uriașă în raport cu guvernul central. Ele nu „cerșesc” bani de la capitală, ci gestionează bugete care le permit să construiască parcuri industriale și să atragă investitori străini (ex. giganți din industria auto).

În esență, amalgamarea pentru țara noastră nu înseamnă dispariția satelor, ci modernizarea serviciilor publice prin digitalizare și eficiență, oferind cetățenilor acces la specialiști (juriști, urbaniști, manageri de proiect) pe care o primărie mică nu și i-ar putea permite niciodată singură.

Conform strategiei actuale, amalgamarea voluntară este încurajată și susținută financiar cu intensitate maximă până la finalul anului 2026. Guvernul urmărește ca noile entități formate să fie pe deplin operaționale și incluse în bugetul de stat pentru anul 2027. Pentru ca alegerile locale din toamna anului 2027 să se desfășoare în noile configurații teritoriale (cu un număr redus de primării), procesele juridice de unire trebuie finalizate cu cel puțin 6-12 luni înainte de scrutin.

Se preconizează că, după perioada de stimulare voluntară (2024–2026), statul va trece la o etapă de amalgamare asistată sau obligatorie. Localitățile care nu au reușit să se unească voluntar și care nu ating pragul minim de populație (de regulă 1.500 – 2.000 de locuitori) sau care au o dependență de peste 90% față de bugetul central, ar putea fi comasate prin lege.

În anul 2026, în pragul aderării, Republica Moldova nu mai poate ignora realitatea: o țară europeană modernă nu poate fi administrată prin aproape 900 de entități juridice minuscule.

Uniunea Europeană operează cu proiecte de anvergură. O primărie de 1.200 de locuitori nu are nici personalul tehnic, nici resursele financiare pentru a gestiona un proiect de canalizare de 5 milioane de euro. Fără consolidare (amalgamare), Moldova riscă să lase miliarde de euro neutilizate la Bruxelles.

În 2026, proximitatea este digitală. Cetățeanul are nevoie de acte pe telefon, nu de o vizită la un ghișeu care funcționează trei zile pe săptămână.

Până la sfârșitul anului 2026, localitățile care fac acest pas beneficiază de fondul de amalgamare voluntară, care include: transferuri speciale pentru infrastructură și suport salarial pentru funcționari pe o perioadă de tranziție de 3-5 ani.

Dacă o comunitate dorește să beneficieze de bonusurile financiare maxime și să aibă un cuvânt de spus în alegerea partenerilor de unire, fereastra de oportunitate este deschisă până la 31 decembrie 2026. După acest punct, configurarea hărții administrative va fi dictată probabil de criterii strict matematice și economice de la nivel central, pentru a pregăti țara de gestionarea fondurilor structurale ale Uniunii Europene.

Iată condițiile specifice pe care trebuie să le îndeplinească satele care decid să se unească:

• Noua unitate administrativă creată prin unire trebuie să aibă, de regulă, o populație de minimum 3.000 de locuitori.
• În zonele cu densitate foarte mică, se acceptă și pragul de 2.000 de locuitori, dar cu condiția ca viitoarea primărie să demonstreze o capacitate de colectare a veniturilor proprii mai mare.
• Localitățile care se amalgamează trebuie să fie vecine (să aibă hotar teritorial comun).
• Distanța de la centrul noii primării până la cel mai îndepărtat sat component nu trebuie să depășească, de obicei, 20-25 km. Aceasta asigură că serviciile rămân accesibile pentru cetățeni.
• Localitățile trebuie să cadă de acord unde va fi centrul administrativ (de regulă, în satul cu cea mai mare populație sau cu cea mai bună infrastructură).
• Noua primărie trebuie să aibă o structură-tip care să includă obligatoriu specialiști în: atragerea investițiilor (scriere proiecte), urbanism, juridic și achiziții publice.

Procesul nu este decis doar de primar, ci necesită un consens democratic:. Propunerea de amalgamare trebuie aprobată cu votul a majorității consilierilor aleși din fiecare localitate implicată. Înainte de votul final, sunt obligatorii consultările cu cetățenii (dezbateri publice), unde oamenii pot pune întrebări despre ce se întâmplă cu școala, grădinița sau denumirea noii comune.

Reforma amalgamării voluntare, propusă de Guvernul Republicii Moldova, nu este doar o cerință tehnică pentru aderarea la Uniunea Europeană, ci un act de responsabilitate față de viitorul satelor noastre. Puterea unei comunități nu stă în numărul de ștampile, ci în capacitatea de a genera investiții, de a crea locuri de muncă și de a oferi servicii publice moderne.

Prin amalgamarea voluntară și reducerea treptată a numărului de primării, Moldova trece de la un model de supraviețuire post-sovietic la unul de dezvoltare durabilă, transformând primăriile din simple „centre de cost” în veritabile „motoare de investiții”.

Maia Bălan